universulpovestilor.MyForum.ro

Gheorghita Durlan · Trimis: 30/01/2011 22:28 Titlul subiectului: DOI BURSUCEI.

DOI BURSUCEI
de Durlan Gheorghița

Casa noastră tronează pe un deal, mai în jos se află Glavaciocul cu lunca lui inundabilă, pe unde cultivă sătenii porumburi, ulterior care se ridică iar dealul ce duce spre pădurea Căldăraru. Din balconul dormitorului meu se văd sălciile Glavaciocului, dealul și pădurea la vreun kilometru. E relaxant când privesc de pe fereastră această lucrare minunată a naturii.
E toamnă și culorile ei blânde încălzesc sufletul. Ierburile încep să se usuce, porumburile , cu foile sfâșiate de vânturi, foșnesc adormitor, glasuri stinse în depărtările cerului însoțesc zborul lin al aripilor ce ne părăsesc, mierea gălbuie a razelor de soare ne îndulcește întreaga ființă…
Simt parcă o chemare ascunsă spre hibernare, spre adormire. O fi vreo ancestrală stare de retragere odată cu natura din dansul vieții vegetale. E sâmbătă și-o iau comod la picior spre pădure. Merg încet cu câinele nostru , Negrici. Am luat la mine o pungă să adun măceșe din care facem ceaiuri mai ales spre primăvară. Intru în pădure ca într-un templu. Mă intimidează profund mulțimea de copaci cu mii de ramuri ridicate spre cer.Ei sunt mulți, eu doar una. Mă așez pe un maidan de pământ ,unde se află un măceș încărcat de măceșe frumoase, roșii. Negrici pășește și el încet pe frunzișul foșnitor , privind prudent spre adâncul pădurii. Se depărtează tiptil de mine, afundându-se în inima neagră a depărtării.
Deodată văd la jumătatea maidanului de pământ o adancitura suficient de mare și sunt convinsă că este vizuina unui animal. Știu că în pădure sunt și bursuci și vulpi și mai știu că-și fac vizuinile pe terenuri mai ridicate pentru a nu fi inundate de ploi. Dacă vine o vulpe sau un bursuc? Mi-e teamă și mă depărtez de vizuină. Am cu mine și o pătură pe care mă așez la soare privind bolta crengilor. Stau nemișcată clipe întregi. Simt mișcare de pași mărunți și deși. Să fie Negrici? Nu mă mișc . Fie ce-o fi! Mă ascunde vederii un tufiș bogat din fața mea. Întorc doar lezne capul spre dreapta și văd două mogândețe cu blană închisă la culoare si cu niște dungi albe pornind de la cap spre corp.
Sunt doi bursuci! Dar ce fac? Văd pe unul din ei stând culcat pe posterior cu piciorușele din față și din spate ridicate , conținând pe burtică vreo 5-6 știuleți de porumb, iar pe celălalt trăgându-l de ceafă spre intrarea vizuinii. Fenomenal! Așa ceva nu mi-am închipuit că poate să se întâmple. Știam de la batrânul brigadier silvic Marin Durlan că bursucii cară știuleții de porumb în vizuină cu gura. Și tot de la el mai știu că o vizuină de bursuci se deosebește de una de vulpe prin faptul că , pe o distanță de câțiva metri de gura vizuinii, este o potecă bă tătorită de pașii bursucului. La vulpe nu se văd urme de cărare bătătorită. În schimb, vara, aproape o vizuină de vulpi te umpli de purici. Ce ne-am distrat odată când am stat alături una și am început să ne scărpinăm! Vulpile nu-și strâng provizii în vizuini ca bursuceii.
Nu m-am mișcat din loc. Voiam să văd ce mai fac . Pe urmă câteva momente au ieșit din vizuină unul după altul și s-au îndreptat în direcția unde se afla, la marginea pădurii, lanul de porumb al brigadierului. Nu pot să cred că doi bursucei pot să fie atât de ingenioși încât să se facă unul sanie, iar celălalt să-l tragă pentru a putea căra mai mulți știuleți deodată!
Vin din nou! Identică operațiune o fac și acum. Vai! ce scumpi sunt cu căpușoarele lor dungate și cu sârguința cu care se gospodăresc. Eu cred că mulți oameni pot învăța atâtea de la ei!
Dar, în goana mare se întoarce Negrici , îi sperie și ei fug în adâncul vizuinii, de unde zadarnic experimentează acesta să-i scoată. Ce poate să însemne pădurea! Atât de numeroase lucruri necunoscute și minunate tăinuiește! O viață misterioasă pentru mulți dintre noi. În apropierea mea , sub pământ, la doi pași , stăteau două suflețele minunate ale Firii, speriate de ciufulitul de Negrici!
Mi-i închipui la iarnă stând în adâncul vizuinii, la căldură și ronțăind cu măsură din bobițele de porumb și amintindu-și ce-au pățit astă-toamnă când cărară porumb și se speriară de un câine hai-hui prin pădurea deasă. De mine nu vor ști niciodată.
Când o să mă întorc acasă, cui să povestesc această întâmplare ca să mă creadă?
Voi mă credeți, copii?
_________________
Gheorghita Durlan