universulpovestilor.MyForum.ro

Gheorghita Durlan

POVESTEA TIMPULUI ÎNCREMENIT

Va fi odată ca nicicând , căci dacă nu va fi , nici nu v-aș mai povesti. Va fi pe când floarea nu va mai înflori, frunza nu va mai înfrunzi și nici gândul nu va mai gândi.
Va fi o mare împărăție în Țara Soarelui Apune, unde va domni cel mai mare împărat de pe pământ , Împăratul Galben . Bătrân, încărcat de ani mulți , dar cu ambiții de viață și tărie veșnică , scutit de copii care să-i poată urma la tron , se va gândi că n-ar dori să lase imensele palate, bogății și slujitorii pe mâna altui împărat, pe urmă moartea sa. Își va frământa mintea cum să facă să rămână veșnic pe tron și va găsi o soluție după multe nopți în care nu va dormi. Ce credeți voi că va face? Va trimite pe cei mai viteji slujitori ai săi să-l prindă pe cel mai fioros balaur cu douăsprezece capete , care va fi trăit în pădurile împărăției sale -Balaurul Roșu. Acesta va fi scos pe-atunci flăcări pe cele douăsprezece nări, iar ochii săi -douăzeci și patru la număr, vor fi transformat în stane de piatră pe cei pe care-i va fi privit. Legat la ochi și peste nări, cu palmele și picioarele înlănțuite, acest balaur fioros va fi adus cu greu în fața împăratului: -Împăratule Galben, va grăi Balaurul Roșu, poruncește-mi orice, dar lasă-mi viața! Pentru fiecare cap pe care mi-l vei lăsa pe umeri, eu îți voi îndeplini o dorință, pentru fiecare ochi, pe care mi-l vei lăsa să vadă neîngrădit lumina zilei, îți voi asigură câte un dar neprețuit. -O, ho, ho! Că bine te-au mai găsit slujitorii mei, măi Balaurule Roșu .Ca să te las să zburzi în voie prin pădurile mele, îmi vei aduce captiv pe bătrânul Timp împreună cu cele douăsprezece fiice ale sale – Lunile Anului, câte una pentru fiecare cap al tău și cu cele douăzeci și patru de slujnice ale lor- Orele Zilei, câte una pentru fiecare ochi al tău. O Lună a Anului dacă nu o vei aduce , ți se va tăia un cap , o slujitoare a lor dacă va lipsi , ți se va scoate un ochi. Înțeles-ai?
Tremurând din solzii săi cei roșii , balaurul se va duce în lume să-l găsească pe bătrânul Timp , pe fiicele și slujnicele lor, pentru că Împăratul Galben va fi temător pentru viața sa pe sfârșite. El va umbla pe tot pământul , dar nu va găsi pe niciunde pe bătrânul Timp . Ca să-l afle, va întreba valul apei, piatra munților, norii cerului . Îi vor răspunde toate la fel: -Timpul este peste tot și nicăieri . Să nu-l cauți undeva anume. Pe drumul tău ,el este și înainte, și înapoi, și în jos, și în sus. Cele douăzeci și patru de slujnice ale lui sunt îmbrăcate , unele în alb, altele în negru. Sunt ,când pe pământ, când pe cer , într-un dans amețitor , ce nu poate fi tulburat de niciun muritor.Nimeni nu a putut să le oprească din dansul lor etern. Se spune însă că le poate tulbura numai cine poate să le privească pe toate în ochi în același timp. Ce bucuros va fi fost Balaurul Roșu îndată ce va fi auzit acestea! Numai bine se va fi așezat la pândă cu cei douăzeci și patru de ochi ai săi și când va fi văzut dansul Orelor, le va fi fixat cu ochii și le va fi încremenit pe toate.Timpul va fi fost împietrit și el de durere, văzându-și slujnicele încremenite. Același lucru se va fi întâmplat și cu fiicele lui.

Balaurul Roșu îl va răpi pe bătrânul Timp , pe fiicele lui și pe slujnicele lor și îi va duce Împăratului Galben , care îi va ascunde într-o pivniță adâncă și întunecoasă, pecetluită cu douăsprezece lacăte. Va ști că pe viitor va fi împăratul veșnic al Țării Soarelui Apune. Neocupat , Balaurul Roșu va pleca să-și facă de cap prin toată împărăția, dar împărăția va începe să sufere…Dacă Timpul va fi fost încremenit, atunci nici floarea nu va mai fi înflorit, nici copilul nu se va mai fi născut , puișorul nu va mai fi ieșit din oușor, pasărea nu va mai fi zburat. Minus Timp toate vor fi stat pe loc, nemișcarea va fi pus stăpânire pe lume. Pasul nu va mai fi putut fi pășit , cântecul cântat, cuvântul spus.Toți locuitorii împărăției vor fi rămas pironiți în amorțire. De pe împărăția vecină , fratele Împăratului Galben, Împăratul Negru, va observa ce se întâmplă și va trimite slujitori să salveze mulțimea de încremenire, neștiind că aceasta este dorinta fratelui său mai mare. Ajunși însă la hotarele Împărăției Soarelui Apune vor constata că pasul nu mai poate fi pășit, cuvântul rostit, gândul gândit și se vor opri. Auzind despre toate astea , Verde Împărat, fratele mai mic al lui Galben Împărat, se va gândi cum să salveze împărăția fratelui său , căci boala încremenirii avea să se întindă încet-încet și spre împărăția sa. Neștiind cum să facă, se va duce să se sfătuiască în taină cu Bătrâna Bătrâneții, care va fi trăit uitată prin cămările palatului său și care, se pare, va fi stiut teribil de multe. Ea îi va spune așa: --Tinere împărat , nu merge până la împărăția fratelui tău degeaba, căci pasul nu-l vei putea păși , cuvântul nu-l vei putea rosti, gândul nu-l vei putea gândi. Găsește în împărăția ta douăsprezece surori necăsătorite , pune-le să învârtească de douăsprezece ori o horă prinzându-se de mână și cântând astfel:
”Noi suntem Lunile Anului
Și învârtind iar hora Ceasului
Vom învârti cheia lacătului,
Ce-nchide libertatea Timpului.”
Va fi plecat Verde Împărat și mult va fi mai căutat până va fi găsit douăsprezece surori necăsătorite. Aflându-le într-un sătuc de munte cu iarbă verde si brazi înalți , bucuroase că pot fi de folos unei lumi, fetele vor fi acceptat să danseze hora magică. Mare le va fi fost bucuria locuitorilor Tării Soarelui Apune când vor fi văzut că, mai târziu ce hora va fi fost învârtită de douăsprezece ori , Soarele va fi răsărit și va fi apus din nou, pasărea va fi zburat, puișorul va fi ieșit din oușor, floarea va fi înflorit… Dar ce panică îl va cuprinde pe bătrânul Împărat Galben atunci când va vedea că firele de păr îi vor fi ajuns albe-albe, ridurile i se vor fi adâncit pe față, iar soarele va fi strălucit din nou pe cer! Crezând că temnicerii i-au dat drumul Timpului , va ordona să li se taie capetele, dar cât de nedreaptă se va dovedi această hotărâre… Alți slujitori îi vor spune însă că au fost mirați când lacătele temniței s-au deschis singure, iar Momentul s-a pus în mișcare, luîndu-și fiicele și slujnicele cu el…
Si , până la urmă, așa cum va fi natural să fie, Împăratul Galben își va da firescul sfârșit de bătrânețe,iar locuitorii Țării Soarelui Apune îi vor cere tânărului Verde Împărat să-și unească pământurile într-o singură împărăție ,pe care , cu înțelepciune , s-o conducă el, ceea ce se se va și înfăptui ,

Iar eu voi încăleca pe-o șa
Și-am să vă grăiesc așa:

Lăsați Timpul blând să treacă,
Priviți Orele cum joacă,
Iar această lume-ntreagă
S-o lăsați să se petreacă,
După ordinea-i firească.

De-ți vedea părul albind,
Ridurile adâncind,
Chipul vostru-mbătrânind,
Consolați-vă privind
Iarba câmpul înverzind…
_________________
Gheorghita Durlan

Gheorghita Durlan · Trimis: 30/01/2011 12:47 Titlul subiectului:

NIX
A nins azi-noapte ca-n povești. Satul s-a acoperit cu argintul Domnului peste tot. Pomii au devenit nișcai dantele minunate în livada noastră. În bătaia luminii becului de-afară fulgii de zăpadă păreau niște planete albe într-o galaxie aflată în rotire amețitoare. Mulțimea aflată sub zăpezi e mai liniștită.
Primul care iese afară din casă e bunicul. Nu are dispoziție la cei 75 de ani ai săi. Dimineața dă ocol peste tot prin gospodărie , inspectând orice colțișor. Face pârtie și vorbește cu toate vietățile ogrăzii. Îmi place când îl văd cu obrajii rumeni și cu mustața albă și îndată ce îi aud glasul voios dând binețe și glumind cu vecinii de la distanță, peste garduri. Se uită în cușca lui Negrici și i se pare lui că iarba uscată, pusă ca așternut , s-a cam uzat, s-a cam tocit și se hotărăște să meargă devale , în spatele grădinii noastre, la căpița de fân, să ia un braț zdravăn, să-i schimbe culcușul. Pe-acolo curge Glavaciocul făcând un cot mare, ce cuprinde o zonă mai joasă, inundabilă uneori , plină de sălcii și zarzări crescuți în voia lor. Negrici îl însoțește vesel , parcă ar pleca la vânătoare, ca pe vremuri, când bunicul era mai tânăr. Ar vrea el să mai tragă o fugă pe câmpul spre pădure , ducându-se și întorcându-se pe aproape dragul lui stăpân, dar acum sunt alte vremuri, altele…
În acest timp , se strecoară afară , printre picioarele noastre și Nix, , motanul nostru cel negru, să vadă și el un pic lumea de-afară , deși lângă sobă era atât de bine… O porție de aer curat și de ger de-afară nu-i strică nici lui. I-a pus acest nume tot bunicul , fiindcă a auzit el că Nix ar însemna ”noapte”, chiar dacă motanul are o lăbuță și o ureche albe. Pe poteca făcută prin neaua jelly de lopata bunicului o ia și el în vârful lăbuțelor. Întâi bunicul, apoi câinele, apoi pisicul. Bătrânul Negrici îi scapă din simpatie lui Nix o lăbuță peste căpușorul lui rotund. Nu s-au certat niciodată. Bunicul își vede de-ale lui. Ia brațul de iarbă uscată ce miroase a vară pusă la murat și vine să-i înnoiască culcușul bătrânului său prieten. A uitat lopata la căpiță. Când se întoarce s-o ia , îl vede pe Nix într-o poziție cam ciudată pentru condiția lui de pisic serios, la locul lui și torcălău la gura sobei: stă nemișcat în poziție verticală, cu lăbuțele din față ridicate și depărtate, și deodată se rapid în față, adânc, în zăpadă și iese cu un șoricel pe care îl și mănâncă. Negrici a rămas și el cu tot corpul încordat de atenție și cu coada întinsă la orizontală. Bunicului nu-i vine să creadă ce vede și vine repede în casă: -Veniți să vedeți ce n-ați văzut!
Ne cere să pășim tiptil și să ne oprim la o oarecare distanță. Vedem și noi aceleași mișcări ale lui Nix: se ridică parcă ar porni la atac, ascultă și, repede, se aruncă în față , adânc cufundându-se cu gheruțele în zăpadă și iese cu alt șoricel.

Extraordinar! Nu ne vine să credem! Pisicul nostru simte șoriceii pe sub zăpadă și-i prinde fără să-i vadă. A prins cinci-șase! A rămas pe gânduri și Negrici al nostru. Ne punem atâtea întrebări…Ce caută șoriceii pe sub zăpadă? Cum poate să-i prindă în acest mod?
Însă bunicul știe să citească natura:
-Vedeți voi că Glavaciocul a crescut și apa a înaintat pe sub zăpadă , ieșind din vad? Pe sub zăpadă, în acest cot al pârâului, se află destule ierburi uscate. Probabil că pe acolo își făcuseră șoarecii cuiburi din aceste ierburi uscate și tocate mărunt. Crescând apa, i-a împins către deal, iar Nix al nostru i-a simțit umblând pe sub zăpadă.
Schimbându-ne impresia despre torcălăul nostru de Nix, ne întoarcem câte unul înspre casă pe poteca din zăpadă: întâi el, eroul zilei, mai mic, dar fălos de isprava lui, apoi Negrici, gelos pe succesul celui de dinaintea lui, eu, mama, tata și, ultimul, bunicul.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noștri această scenă , poate am fi fost tentați să-i zicem bunicului ”Niculăiță Minciună”, dar așa… N-a fost singura dată când bunicul ne-a chemat să ne arate lucruri curioase din natură. El știe să le vadă pe toate în jurul lui altfel decât noi.
Strecurându-se primul printre picioarele noastre în casă, Nix se grăbește să se așeze încolăcit lângă sobă și adoarme visând cine știe ce și tremurându-și urechea albă…
Bunicul, râzând, ne spune:
-Torcălăul nostru s-a și culcat pe laurii succesului!
de Durlan Gheorghița
_________________
Gheorghita Durlan

Gheorghita Durlan · Trimis: 30/01/2011 12:58 Titlul subiectului:

SCRISOAREA
Întâmplarea pe care am să v-o povestesc o știu tot de la bunicul meu, care era un om plin de înțelepciune și de vorbe de duh. El mi-a spus că trăiau la noi în sat , nu știu precis îndată ce și nici cum, nea Gheorghe și soția lui , tanti Marioara. Erau cam bătrâiori ei, dar aveau un singur fiu, pe Ionel, care era plecat și el , ca orice tânăr sănătos și întreg la fire pe vremea aceea , la armată. Nu știu unde, nici când, nici de ce. Îl crescuseră pe Ionel ca pe-o fată: era cuminte, respectuos, harnic. Carte învățase și el atâta cât să-i fie de folos în viată. Într-o zi părinții primesc de la el o scrisoare, din armată. Le cerea să-i trimită ceva bani să-și cumpere și el câte ceva pe-acolo. Toate bune și la locul lor până aici, dar cei doi, mama și tatăl, se uită lung la scrisoare ulterior ce le-o asigură poștașul. De ce? Pentru că pe vremea lor copiii oamenilor mai săraci nu prea apucau să meargă la scoală și nu știau să citească. Mâhniți că nu pot citi scrisoarea fiului , s-au gândit să meargă la vecinul de aproape casă, Mărin, care e știutor de carte . Nu prea le convenea lor să știe și alții ce vești le trimite fiul, dar asta era . Merg deci la vecin și acesta , mândru peste poate de știința lui de carte, le citește scrisoarea pe un ton ferm, poruncitor: ”Dragă mamă, dragă tată, să știți că eu sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă și din puținul pe care-l aveți și voi să-mi trimiteți și mie suma de …lei…etc., etc.” Pe urmă ce aude cele citite, nea Gheorghe se întristează și șimte că-i este și cam rușine de vecin , pentru că tonul scrisorii era obraznic, lipsit de respect. Nu înțelegea ce s-ar fi putut întâmpla în armată cu fiul lor de se schimbase și devenise așa nerespectuos. Mergând acasă, nea Gheorghe își revarsă supărarea pe soție și promite că nu-i va trimite nimic fiului până când acesta nu-și va revizui tonul măcar un pic . El, om bătrân, să ajungă să fie luat peste picior de un țânc neștiutor… Îndurerată, mama nu știe cum să facă să afle totuși dacă fiul ei chiar așa s-a exprimat față de părinții, pe care înainte atâta îi respecta. Îi vine ideea să încerce să meargă cu scrisoarea și la popa Matei, s-o citească și acesta. Își roagă soțul să mai încerce și la părintele și nea Gheorghe acceptă. Binevoitor , acesta îi primește și , tacticos, deschide scrisoarea pe care o citește pe un ton blând, cald, melodios: ”Dragă mamă, dragă tată, să știți că eu sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă și din puținul pe care-l aveți și voi să-mi trimiteți și mie suma de …lei…etc., etc.”
Dintr-o dată, în ochii celor doi părinți se ivesc lacrimi de înduioșare la auzul acelor cuvinte blânde și frumoase, scrise de fiul lor.Îi mulțumesc părintelui și, cu sufletul împăcat, pleacă spre casă.Pe drum, nea Gheorghe îi spune soției:
-Și vecinul Mărin se lăuda că știe să citească! A doua zi trimit fiului suma de bani cerută și chiar mai mult , poate mai dă și el pe-acolo vreunui camarad cu împrumut.
Eu cred că și voi toți ați priceput tâlcul imperativului Și cât de mare-i importanța tonului, Căci nu-i totuna să ceri pe-un ton poruncitor, Sau cu blândețe să-l folosești pe-acela rugător.
_________________
Gheorghita Durlan

ossbe · Trimis: 30/08/2012 15:38 Titlul subiectului:

I will recommend all my friends to read this.