universulpovestilor.MyForum.ro

Titina Nica Tene · Trimis: 10/01/2011 22:19 Titlul subiectului: POVESTIRI

Crăciunul

Crăciunul, pentru noi copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni. Moş Crăciun nu exista. Exista numai Moş Gerilă, care de fapt nu ne aducea nimic , că nu avea de unde. Aşa că îl ignoram. Nu împodobeam niciodată brad de Crăciun. Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama îndată ce împărţea pomana de sărbători.
Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni, îl tăiau şi îl pârleau cu paie. Era zarvă mare, dădeam şi noi ajutor cu plăcere. Nu ne părea rău de porc când îl tăiau. Tata ne spusese că aşa e rânduit el de la Dumnezeu, să fie decupat de Crăciun şi el se bucură. Din carnea aburindă, mama prăjea în tigaie la foc de lemne o friptură nemaipomenită. Niciodată, în viaţa mea, nu am mai mâncat o carne aşa gustoasă. Ne aşeza la masa mică, rotundă, pe scăunele mici, scotea o varză murată din putina de lemn şi ne îndemna să mâncăm. De fapt, nu era nevoie să ne îndemne, că noi abia aşteptam. Aceasta era pomana porcului. Mama nu mânca. Ţinea post. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe uliţele satului se auzeau colindătorii. Mama nu ne lăsa. Zicea că oamenii sunt săraci şi că nu au ce să ne dea. Avea dreptate. M-am dus şi eu odată şi oamenii ne-au alungat. Eu nu m-am supărat., Mă delectam cu zăpada care scârţâia tare şi sclipea în bătaia lunii. Unde sunt acum zăpezile? În dimineaţa Crăciunului, ne trezeam într-un mireasmă fermecător de sarmale, caltaboşi şi friptură. Pentru întâia dată geamurile nu mai aveau flori de gheaţă pe ele. Mama nu dormea în noaptea de Ajun. Pregătea bucate alese. Mie îmi părea rău că nu mai sunt pe geamuri florile de gheaţă cu care mă jucam, topindu-le cu degetul. Ne spălam pe faţă. Urma cel mai frumos ritual. Pe turtiţe mici şi rotunde din făină de mălai, scoase din cuptor chiar în dimineaţa Crăciunului, mama punea o sarma, o bucată de caltaboş şi una de friptură. In mijloc înfigea o lumânare, pe care o aprindea. Mirosul de tămâie şi plâlpâirea lumânării mă încântau nespus. Parcă mai mult decât miile de beculeţe puse acum prin pomii din Cluj. Ne duceam la vecini cu turtiţele. Mama zicea că asta e pomană pentru cei morţi. Pe mine întotdeauna mă apostrofa: „ tu să fi atentă, că eşti cam cu capul în nori, nu ştiu cu cine naiba oi semăna, să nu cazi!”. Avea dreptate. Eu cu firea mea visătoare, urmăream scârţâitul zăpezii, piţigoii, aşa că de numeroase ori mă împiedicam.
Când veneam acasă, aşezam masa mare, cea de sărbătoare şi mâncam. Ne dădea voie chiar să bem puţin vin din via noastră, fără apă şi minus chimicale. Apoi mergeam la săniuş până seara, când istoviţi, cu ţurţuri de gheaţă la ochi, dar bucuroşi şi zâmbitori veneam acasă.
Oare care Crăciun era mai frumos, acela sau acesta de acum?

Titina Nica Ţene
_________________
TITINA NICA TENE

Titina Nica Tene · Trimis: 10/01/2011 22:20 Titlul subiectului:

Livada de pruni

În copilărie, acum cincizeci şi opt de ani, eram fascinată de livada de pruni. Primăvara prunii înfloreau alb iar iarba verde contrasta puternic. Creşteau bureţi de prun pe care mama mă trimitea să-i culeg. Eram tare bucuroasă când, la poalele unui prun, dădeam iarba la o parte şi găseam ciupercile albe şi cărnoase. Păsările ciripeau de mama focului. Vara asistam cum prunele mici începeau să crească. Toamna se coceau, erau dulci, altele mai acrişoare. Turtureaua cânta până târziu în toamnă pe urmă care dispărea. Nu ştiam unde. Mai târziu am aflat că se ducea în ţările calde. Iarna copacii păreau în floare cu crengile lor ninse.
Am plecat din sat pe la vârsta de paisprezece ani. De câte ori mă întorc nu pot să nu vizitez livada de pruni.
Într-o toamnă , prin luna noiembrie, priveam prunii care-mi spuneau atâtea amintiri. O frunză cădea, cu legănări nesigure spre pământ. Păsările amuţiseră. Casa părintească stă să cadă. Părinţii nu mai sunt. O femeie mă întreabă mirată: ce cauţi în livada cu pruni că doar nu mai sunt prune?

Titina Nica Ţene
_________________
TITINA NICA TENE

Titina Nica Tene · Trimis: 21/01/2011 11:27 Titlul subiectului:

CURCA
Un cer albastru ca vioreaua prevestea o zi splendidă. Căldura juca în aer. Era ora prânzului. Nu aveam ceas.Dar ştiam de la tata că dacă umbra corpului salcâmului ajunge la baza trunchiului mărului din colţul ogrăzi este ora 11.Aşa socoteam timpul, ora 11- prânzul, ora 16-ujină, umbra salcâmului prelungă ajungea în colţul celălalt, în dreptul coteţului de găini, şi ora 20- seara şi apoi noaptea cu stelele cât cepele puse la uscat de mama în podul casei.
Fiind în vacanţa mare, dimineaţa ieşea din discuţie, că noi ne trezeam numai la prânz, îndată ce soarele îşi trimitea o rază pe geam şi găinile se cuibăreau sub umbra salcâmului ajunsă până la măr. Părinţii se sculau “cu noaptea-n cap“ şi plecau la munca câmpului. Când îmi spunea mama că ei se scoală cu “ noaptea-n cap “ eu chiar mă uitam la capul ei să văd unde este noaptea. Împreună cu părinţii, mergeau la câmp şi cei trei fraţi mai mari. Eu, care pe atunci aveam zece ani, stăteam acasă cu încă trei fraţi mai mici. Când raza soarelui, ca o suliţă, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziţia umbrei salcâmului, să ştiu cât este ceasul, şi apoi căutam pe măsuţă biletul de la mama, în care ne scria instrucţiunile pentru ziua aceea. Azi, mama scria:” De trei săptămâni curca nu mai ouă acasă. Urmăriţo! Vedeţi că are obiceiul să meargă în tufişurile de margini din Dadeşu “. Era palpitant. Trezeam fraţii.Mâncam ceva în fugă şi ieşeam în curte. Deşi era prânzul, anume umbra salcâmului era la baza trunchiului mărului, pâcla deasă nu se ridicase de pe Dadeş. Prima dată dădeam să mănânce la păsări.Luam în pumni grâu şi, sărind într-un picior, strigam cât ne ţinea gura: pi, pi, pi, pui, pui, pui…! Se strângeau în jurul nostrum, se certau şi mâncau. Apoi, găinile, cu cotcodăcitul lor prelung, se duceau să ouă în cuibarele făcute pe prispa pătulului cu drugi de porumb. Raţele ouau pe malul râului Beica. Dar noi, în acea zi, aveam o misiune importantă: să urmărim curca. Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la înaripata urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început: cau, cau, cau! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă odată mai înalţi decât noi. Dar parcă, presimţea curca ceva... Se oprea, ridica un picior, şi asculta. Stătea câteva minute care ni se păreau cât o zi de post, şi asculta. Apoi iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăciniş. Noi cu mâinile straşină la frunte, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât un”car de vreme “, Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşi în tufiş. Acolo minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari, pistruiate. Eram în culmea fericirii.Le-am adunat în poală şi victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Sera, mama ne-a sărutat şi ne-a fabricat o omletă cât soarele de mare.
Titina Nica ŢENE
_________________
TITINA NICA TENE

Titina Nica Tene · Trimis: 21/01/2011 12:37 Titlul subiectului:

Dracu-n farfurie

Auzisem că există draci dar nu văzusem niciunul. Aşa că, într-o seară, îndată ce m-am întâlnit cu Frusina lui Stancu, o fetiţă de vreo cincisprezece ani, care mi-a zis că mâine să merg la ea, împreună cu fraţii mei ca să ne arate pe dracu-n farfurie, a fost prea de tot. Nu a uitat să-mi spună să aduc şi vreo două lumânări şi o farfurie. Farfurie în care să apară, nimeni altul decât, dracul. Noaptea am avut un somn agitat. Am visat nişte drăcuşori, de culoare roz, cu corniţe mici, care jucau de mama focului, în farfurie. Dansam şi eu cu ei. Cu frică şi cu bucurie. La ora prânzului, când soarele şi-a trimis raza pe fereastră ca să ne trezească, am sărit din pat, lac de sudoare. În ziua aceea mama nu ne mai dăduse instrucţiuni. Parcă presimţise că aveam alte treburi,… mai importante. Am trezit fraţii şi le-am spus că mergem la Frusina lui Stancu, să ne arate pe dracu în farfurie. S-au uitat miraţi la mine.” Ce înseamnă asta? “, au întrebat ei. Nici eu nu ştiu, le-am răspuns, mergem şi vedem la faţa locului.
Am pornit pe drumul prăfuit al satului spre casa Frusinei lui Stancu. Pe alături noi mai treceau, din când în când, oameni cu sape pe umăr. Ne-am întâlnit şi cu câţiva copii, dar noi nu i-am băgat în seamă. Mai întâi trebuie să vedem cum arată dracul şi apoi să le arătăm şi lor pe acesta. Veta lui Lisandru venea agale cu un sac de buruieni pentru porc. Când ne-a întrebat unde mergem, noi i-am răspuns cu mândrie:” să vedem pe dracu-n farfurie !“. A crezut că ne batem joc de ea şi şi-a văzut de drum. Ne era chiar necaz că nu i s-a părut important. Am trecut pe lângă Biserica satului şi ne-am închinat. Dracii pictaţi pe pereţii acesteia dansând în jurul cazanului cu zmoală unde fierbeau oamenii necredincioşi m-au urmărit până la destinaţia noastră.
Frusina lui Stancu ne aştepta, nerăbdătoare, în poartă. Ne-a băgat într-o cameră cu perdelele trase. Ne-a aşezat pe toţi pe pat. Eu, la mijloc, cu farfuria în mână. Ea a aprins o lumânare. Ne-a zis să închidem ochii. În clipele acelea îmi imaginam că vine dracu ieşind din flăcări cu coada ridicată în sus, cum văzusem la biserica din sat. Frusina a stat aşa preţ de vreo două momente bolborosind ceva. Eu începusem să-mi imaginez dracii dezlipindu-se de pe pereţii Bisericii şi dansând în farfurie. Ba mi se părea chiar că cineva dansează în farfurie. Îmi era frică de ei, dar parcă erau şi simpatici, aşa cum îi văzusem în vis, rozalii şi cu corniţe. La un moment dat, Frusina, bolborosind cuvinte neînţelese, ne dădea cu degetul pe faţă. Totul era cât se poate de misterios. Când am avut voie să deschidem ochii ne-a dat o oglindă, luată de la lampa cu petrol, în care ne-am privit. Eram toţi intunecati de funingine pe faţă. Afumase fundul farfuriei cu lumânarea, iar cu degetul ne mânjise. Numai ochii ne rămăseseră ca o lumină vie, care nu ştiau, să râdă sau să plângă?
Dracii eram noi!
Titina Nica ŢENE
_________________
TITINA NICA TENE